Dincolo de limitele comunicarii

Demiterea lui Andrei Gheorghe de la Ministerul Finantelor este actul oficial de acceptare a esecului politicii de angajare pe posturi de consilieri de imagine a unor persoane venite din presa.  E un esec al tuturor politicienilor care nu reusesc sa treaca de logica simplista a lui “jurnalist = specialist in comunicare”.

Diferenta este de manual. Orice student la Comunicare afla din primele cursuri ca activitatea de Relatii Publice NU inseamna jurnalism. Cu alte cuvinte, nu orice act de jurnalism inseamna o comunicare benefica pentru client. Asta o constientizeaza rapid orice jurnalist si orice politician. Diferenta este ca jurnalistul vine dintr-un mediu privat si este implantat brusc intr-o organizatie publica. In mod evident, nu este usor sa isi asume noua identitate de functionar public. Pentru ca, indiferent cit de restrictiva este definitia functionarului public in lege, eu consider ca orice om care isi ia salariul din bugetul de stat ESTE un functionar public, fie ca e contractual sau chiar demnitar. Rolul acestui om este sa serveasca interesul public. Iar un consilier de comunicare nu este consilierul privat al demnitarului (cu exceptia in care demnitarul il plateste din banii lui, desigur!) ci este un functionar public a carui principala datorie este sa asigure o comunicare coerenta a organizatiei cu publicul sau tinta.

Unde a gresit Andrei Gheorghe? Unde gresesc multi jurnalisti (NB: nu toti!) atunci cind ajung sa fie angajati prin institutii publice: si-a continuat abordarea specific jurnalistica. Un jurnalist l-a intrebat de ce site-ul a fost modificat si colorat in violet. O intrebare justificata, din perspectiva publicului care are dreptul sa afle de ce se cheltuie banii in felul in care se cheltuie si care sint obiectivele si asteptarile pe care institutia crede ca le va indeplini cheltuind astfel banii. Ce a raspuns AG? Pentru ca nu a reusit in 2 luni sa iasa din pielea de jurnalist, a dat un raspuns in doi peri, naucitor. Ironia este destul de grosolana si un functionar public adevarat nu ar fi indraznit sa se exprime in felul  acesta.

Cum a putut sa faca asa o gafa? Foarte simplu: jurnalistul devenit functionar public nu sesizeaza mereu ca nu mai e jurnalist ci functionar public. Un alt purtator de cuvint institutional venit din presa folosea la o intilnire urmatoarea adresare: “Voi, functionarii publici…” Era corect, vorbea cu functionari publici. Gresita era pozitionarea sa. Pentru ca nu mai era in postura de a arata cu degetul ci de a privi in oglinda. Corect era sa spuna “Noi, functionarii publici”. Pentru ca pozitia sa de consilier il punea tot in slujba publicului si rolul sau era de a-i ajuta pe colegii sai, functionari ca si el, sa comunice asa cum trebuie cu publicul pe care speram cu totii ca il servesc.

Concluzia e simpla: nu orice jurnalist poate deveni peste noapte un bun specialist in comunicarea institutionala. Sint si oameni care au reusit si as da doar doua exemple fericite: Gilda Lazar si Adrian Vasilescu. dar sint mult mai multe exemple, in institutii publice din Bucuresti si din tara, de oameni care sint luati din redactii si plantati cu forta in birouri institutionale unde actioneaza total nepotrivit.

Cred ca e timpul ca politicienii sa invete ca activitatea de comunicare, dincolo de cliseele voioase pe care le auzim la tot pasul, trebuie facuta de specialisti. De oameni care au expertiza in comunicare si exercitiul functiei publice, astfel incit sa poata sa reprezinte serios si corect institutia si sa ii comunice asa cum trebuie mesajul.

A mai scris despre subiectul asta si Ioan T. Morar.